Apariţia în Europa a strămoşilor noştri geto-daci




Moto: Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
(Biblia Eclesiastul, Cap. 1,4)
        Într-adevăr, toate cele de pe pământ sunt într-o continuă frământare, încât e nespus de greu să-ţi şi imaginezi (dar să mai aduci şi dovezi!) despre toate câte s-au zămislit sub Soare, îndeosebi neamuri repede purtate de vântul năvalnic al slavei deşarte; mai apoi, de restriştea venind, asupră-i, ca un amurg însângerat peste fiorduri!...
         A scrie despre rădăcinile neamului nostru geto-dac e ca şi cum ar trebui să te pregăteşti a intra în cel mai vestit templu al lumii antice, cu inima tremurândă, de emoţie, de grijă şi de sfială fără de margini!
         E o lume a tainei, a veneraţiei!... Tocmai de aceea a trebuit să aleg, cu migală, boabele de grâu şi de rouă din noianul de neghină a tumultului veacurilor.
Şi-atunci, am găsit de cuviinţă să mă opresc, mai întâi, asupra teoriei lui J.G. Rhode, acesta fiindu-mi cu mult mai aproape de inima mea decât alţi istorici, români şi străini, care încercau (şi încă mai încearcă) să privească evenimentele milenare printr-un ochean frumos colorat, dar adesea străin de tot ce înseamnă rădăcina neamului acestuia.
         Aşadar, conform teoriei lui J.G. Rhode, Gr. Tocilescu ne spune că ,,poporul primitiv indo-european şi-a avut cea mai veche a sa locuinţă în Asia Centrală, la Belurtagh în vecinătatea platoului Pamir (între lanţurile muntoase Hinducuş, Karakorum, Kunlun şi Atlai, la peste 7000 de metri altitudine, ţinut/podiş aflat atât în Rusia, cât şi în China şi Afganistan, n.n.).
De aici (din Pamir, n.n.) o parte din popoarele indo-europene se coboară: mai întâi spre Răsărit, în Iran, şi de-acolo, mai departe, tot spre Răsărit, în India, iar numărul cel mai mare apucă spre Apus şi împoporă (populară, n.n.) mai toată Europa. 

           Citiţi mai departe

128 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai Eminescu




,,Mijeşte orizontul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească
Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.
Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creştet..
Frunziş purtat de vânturi pe valuri cade veşted.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori pân-în pământ,
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt”.


Sarmis - Mihai Eminescu

Bibliotecarul recomandă





,,Într-o dimineaţă, Omul Obişnuit s-a sculat cu aceste cuvinte răsunând în mintea lui: Ceea ce-ţi lipseşte, ai deja...
         Cum se poate una ca asta? Omul Obişnuit s-a uitat peste tot. Şi în cele din urmă a descoperit că într-un colţişor al inimii lui era o Mare Viziune. Marea Viziune i-a spus că el, un Nimeni, era făcut să devină un Cineva şi destinat să realizeze Lucruri Mari.


Scriitorul Bruce Wilkinson este de părere că, orice om se naşte cu un vis sau o viziune.
El descrie călătoria  Omului Obişnuit, un Nimeni care îşi părăseşte Ţara de baştină pentru a-şi urma Marea Viziune.
Pe parcursul călătoriei, Wilkinson este indrumătorul şi susţinătorul Omului Obişnuit ajutându-l să găsească soluţii la rezolvarea problemelor şi să ajungă la importante realizări personale.
Drumul spre viitorul pe care ni-l dorim cu adevărat este, însă, presărat de obstacole.  De aceea foarte mulţi se întorc.
Oare Omul Obişnuit şi-a pierdut visul pe drum? Oare a renunţat la el?

Eugen Doga



Cel care spune că ,,scrie muzica pe care o culege bobiţă cu bobiţă de aur, lăsate să picure de Dumnezeu”, este Eugen Doga, un mare compozitor român din Republica Molfova, născut la data de 1 martie 1937.
            El este cel care a realizat coloana sonoră a filmului ,,Maria Mirabela”,, muzica din filmul ,,Şatra” sau din filmul ,,Dulcea şi tandra mea fiară − pentru care a compus şi celebrul său vals care a fost inclus şi pe lista patrimoniului UNESCO −, fiind considerat drept ,,una dintre cele 4 capodopere ale secolului XX.
            Opera lui Eugen Doga este una vastă şi cuprinde lucrări de balet, cvartete, cântece, melodii lirice, muzică pentru piese de teatru şi peste 200 de filme.
            Pentru noi, cele două lucrări de excepţie: ,,Gramofon” şi ,,Dulcea şi tandra mea fiară”, rămân o invitaţie la descoperire, o trăire intensă ce ne acordează sufletele, într-o formă aparte!

La mulţi şi frumoşi ani, maestre!



Dragobetele

Dragobetele zeul iubirii are origini îndepărtate, de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, ,,nunta naturii”, marcând o sărbătoare a veseliei şi a iubirii legată de fertilitate, fecunditate şi de revigorare a vegetaţiei.

Celebrată pe 24 februarie, Dragobetele este o sărbătoare tradiţională a românilor. Despre ,,zeul dragostei” se spune că este protectorul iubirii îndrăgostiţilor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care durează tot anul, precum cea a păsărilor ce ''se logodesc'' în această zi.




,,Se făcea că eram într-o lume de vis
în care iubirile se rostogoleau
împreună cu noi contopindu-ne
într-o singură dragoste.

Se făcea că eram pe câmpii argintate
unde florile se răsuceau în vrej
înclinându-şi coroana spre noi
ca să culeagă lumini aurite.

Se facea că ne scăldăm
în linişti,
se făcea
că mirajul era albăstrui
ca blue jeanşii
ce răstălmăceau forme.

Se făcea
că trupurile noastre
îşi acordau tremurul necontenit
la diapazonul dorinţei
unul într-altul

pierzându-se

                    George Astaloş

Valentine's Day



,,Dragostea este un cuvânt, până ce vine cineva  ca să-i dea înţeles. Ca să auzim cuvintele iubirii trebuie să o lăsăm să se apropie.
Un trandafir visează să atragă albinele, dar nu apare nici una.
Soarele întreabă:
<< Nu te-ai săturat să aştepţi? >>
<< Ba da, răspunde trandafirul. Dar, dacă-mi închid petalele, mă ofilesc >>
Deci, chiar dacă [dragostea, n.n.] nu se arată, continuăm  să o aşteptăm.
În clipele când singurătatea pare să strivească totul, singura cale e să continuăm să iubim…” 

Bibliotecarul recomandă




,,Orice vis are ca sens realizarea unei dorinţe, relizare care este mai directă sau mai deghizată, în funcţie de natura dorinţei".        S. Freud


Bibliotecarul recomandă




 Călătoriile marchează un nou început atunci când viaţa este fragmentată de eşecuri, neîmpliniri, decepţii…
Călătorind te redescoperi, cunoşti oameni noi, tradiţii şi obiceiuri în care te regăseşti, peisaje şi monumente, fapte şi întâmplări care te fac să ierţi, să uiţi şi să mergi mai departe oferindu-ţi şansa să trăieşti în prezent şi să priveşti spre viitor!
Captivă într-o căsnicie în care nu se mai regăsea, într-un moment de cumpănă în viaţa personală şi profesională, Elizabeth, o tânără scriitoare de succes decide să-şi continue viaţa şi să-şi găsească fericirea în altă parte.
Astfel, decide să călătorească timp de un an, petrecând  câte 4 luni în trei ţări diferite: Italia, India şi Indonezia.... unde, deliciile culinare, meditaţia şi iubirea vin ca o  completare  spre optimism, încredere şi viitor!

De ce (re)vin la biblioteca?

Biblioteca Judeteana "Antim Ivireanul" Valcea                               

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Follow by Email

Persoane interesate

Trafic pe blog

HTML hit counter - Quick-counter.net
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Totalul afișărilor de pagină

Un produs Blogger.

About this blog